Manifestul Indignarii

Indignează-te, deşteaptă-te!

Un echivalent pentru Indignaţi-vă! este Deşteaptă-te!, doar că, în fapt, imperativul din imnul  naţional a depăşit rareori starea de declaraţie cântată. O atitudine pe care am falsat-o cel mai adesea. În cazul românilor, predispoziţia spre indignare are ritmuri istorice de exprimare mult mai lente. „Vegetal“ sau nu, poporul român a fost mai degrabă „antrenat“ să se supună voinţei altora, dobândind o capacitate de a suporta demnă de remarcat, reflectată în puţinele momente în care şi-a contrazis propria înţelepciune conform căreia „capul plecat sabia nu-l taie“. Până şi alegerea conducătorilor a fost privită ca o fatalitate, suportată cu stoicism, mai ales atunci când şi-a dat seama că nu doar s-a înşelat, ci s-a şi lăsat furat. Totuşi, afirmaţia că „mămăliga nu explodează“ s-a dovedit a fi falsă în 1989. Asta nu înseamnă că, la peste douăzeci de ani de la Revoluţie, românii fac deja diferenţa dintre a supravieţui istoriei şi a o scrie.

Ultimii ani, trăiţi sub semnul deriziunii concentrate, ne îndeamnă spre nevoia unei concluzii asupra întregii perioade postdecembriste. Astăzi, mai mult ca oricând, a devenit evident că România se află pe un drum greşit. Statul român a ajuns arma ţinută la tâmpla cetăţenilor pe care puterea politică îi jefuieşte zilnic. Statul român a devenit sluga unei bande mafiote care a subordonat totul propriilor interese. Se opune cineva? Există o opoziţie coerentă care să lupte pentru cetăţenii tăcuţi de felul lor? Mai degrabă mass-media se manifestă ca opoziţie şi asta oferă ambiguităţi suplimentare în societate. Absenţa indignării exprimate ne-a transformat în complici.

Suntem împinşi să trăim ca prădători solitari

Pe fondul unei ineficienţe sistematice a guvernării proliferează inechitatea şi injustiţia socială. Sărăcia s-a extins, mărind prăpastia dintre cei bogaţi/îmbogăţiţi şi cei săraci/sărăciţi. Ultimii ani au exacerbat indiferentismul şi individualismul. Suntem împinşi să trăim din ce în ce mai mult ca prădători solitari, pentru care celălalt e mai degrabă un duşman, numit concurent pentru a legitima efortul de a-l distruge. „Fraternitate“ este un concept demonizat de o sintagmă perfidă, „interesul naţional“. O naţiune se construieşte prin fraternizarea cetăţenilor în propriul interes. În absenţa acestuia, interesul naţional se reduce la interesul lacom al puterii politice, devenite proprietară a statului. Preocuparea puterii politice faţă de cetăţeni  se rezumă la a le impune „solidaritatea“ cu jefuitorii, pentru propria lor jefuire. Sesizând înşelăciunea, oamenii s-au ataşat şi mai mult de „interesul privat“, pentru simplul motiv că e singurul realist şi nepervertibil. Statul social, adică statul naţiunii, este abandonat şi înlocuit cu statul captiv, slujbaş al deţinătorilor puterii politice. Semnalul abandonării a fost dat de însuşi preşedintele României, atunci când a decis că „statul român nu mai poate fi responsabil pentru toţi cetăţenii săi“. Statul este deja şi se doreşte a fi şi în continuare responsabil doar pentru elita partidului de guvernământ. Ne-am indignat?

Şi indignarea a fost tranzacţionată uneori. Predispoziţia de a negustori orice, chiar adevăruri şi libertăţi, le-a adus unora un mic avantaj personal, contribuind la triumful naţional de a fi supravieţuit împreună. Fiecare după posibilităţile sale de a se fi asociat puterii a beneficiat măcar o vreme de jefuirea şi umilirea altora. Practică veche la români, de ce ne-am indigna?

Pe de o parte, guvernanţii fac tot posibilul ca statul să preia controlul asupra justiţiei, a partidelor şi a sindicatelor, a economiei prin fondurile de pensii şi de sănătate, a presei. Pe de altă parte, statul se debarasează de responsabilităţile faţă de propriii cetăţeni, generând precaritate nu doar în învăţământ, sănătate şi cultură, în justiţie şi securitate personală, dar şi în instituţiile supravieţuirii: locurile de muncă, salariile, pensiile şi alte venituri din muncă, preţurile bunurilor esenţiale – de la hrană la locuinţă şi energie. Deciziile guvernului de a impune taxe şi impozite mai mari cetăţenilor, faţă de care nu se consideră responsabil, nu conduc la asumarea unor responsabilităţi mai mari faţă de contribuabil, ci la răsplătirea pe măsură a clientelei politice. Politica a fost privatizată în beneficiul unei grupări organizate după reguli mafiote, cu „soldaţi“, „naşi“ şi „capo di tutti capi“, şi doar asasinarea ad litteram este înlocuită de umilirea publică a adversarilor, prin campanii de presă sau prin spectacole cu „mascaţi“. Cât de mare ne e indignarea faţă de toate acestea?

Individualismul a fost supralicitat şi politica de dezbinare naţională şi socială a devenit instrumentul preferat de guvernare. Idealurile unei ţări sunt doar citite pe fugă la adunările publice cu ocazia diferitelor comemorări care s-au transformat pentru politicieni în bune prilejuri de a se lupta cu adversarii, de a mai măguli populaţia şi de a mai face niscaiva promisiuni. Istoria rămâne în manuale, nu mai iese în stradă. Indignarea se dizolvă în comoditatea privitului la televizor. Uitându-ne la micul ecran, ne abandonăm confortului de a-i lăsa pe alţii să se indigneze în locul nostru.

Au cerut ca indignarea lor să fie respectată

Se invocă scuza de a fi lipsiţi de alternativă. Dar tocmai blocajul pe care îl trăim ar trebui să ne enerveze din nou. Să ne ridice din amorţeală, determinându-ne să înlocuim politica privatizată cu una care să restabilească demnitatea şi interesele comunităţii. Ar trebui să oprim modelul economic şi social care până acum a generat inechitate şi nu a produs dezvoltare, cu certitudine el este epuizat. Altfel suntem condamnaţi la eşec şi la marginalitate. Dacă anumite partide politice au eşuat, dacă anumite curente ideologice s-au dovedit incapabile să genereze idei şi acţiuni viabile, asta nu înseamnă că sunt epuizate toate soluţiile. Este o minciună că ceea ce trăim ar fi unica soluţie. Există şi un alt fel de a face politică şi vedem asta zilnic, în multe din ţările din jurul nostru. Sunt oameni la fel ca noi: nici mai îndrăzneţi, nici mai fricoşi, nici mai deştepţi, nici mai proşti, nici mai buni, nici mai răi. Doar că au practicat două atitudini faţă de care noi suntem încă reticenţi: s-au indignat şi au cerut ca indignarea lor să fie respectată.

Un mare cutremur sau o inundaţie reprezintă un viitor indezirabil, în faţa căruia te resemnezi sau din calea căruia fugi, evitându-l. Dar un viitor al sărăciei, al înapoierii, al umilinţei şi al lipsei de putere,  proiectat de actuala guvernare, este un viitor în faţa căruia trebuie să te indignezi, respingându-l. Respingându-l, se deschide larg uşa unui orizont alternativ, unor opţiuni devenite posibile, unei răscruci. Să vedem în răscrucea la care ne aflăm posibilitatea de a stabili obiective clare pentru dezvoltarea economică şi socială, un nou proiect de societate care să pună capăt subdezvoltării, căci instrumentele dezvoltării nu sunt altele decât rutinele europene care oricum se cer respectate. Atunci modernizarea statului va fi o consecinţă implicită şi nu doar un efort impus inadecvabil. Pentru toate acestea e nevoie la început de indignare, de ieşirea din letargia supunerii sub vremuri. E nevoie ca şi ceilalţi intelectuali să devină vocali, nu doar cei care au trădat înrolându-se în solda puterii pentru a o cauţiona şi pentru a ţine în amorţire masele ce priveau spre ei aşteptând în zadar un semn de indignare care să-i mobilizeze.

Indignarea poate începe cu o încruntare a frunţii, cu un pumn încleştat

Trădările cele mai mari le-am făcut faţă de propriile noastre idealuri. Este momentul în care trebuie să ni le reamintim. Speranţa trebuie reîncărcată cu obiective precise, cu orizonturi de aşteptare concrete. Meritocraţia, reinventată. Atâta impostură şi farsă nu sunt de ajuns pentru a ne indigna într-un glas? Când în lume se vorbeşte deja de nevoia construirii unei societăţi a conştiinţei, să nu ne revolte egoismul amoral care ne-a înconjurat, copleşindu-ne?

Cel mai adesea românul a înlocuit indignarea cu batjocorirea răului. A râs, suportându-l mai uşor. Vin momente însă când ironia şi satira nu mai sunt suficiente. Trăim într-o Românie ce se descompune zilnic, captivi neputinţei induse. Indignarea poate începe cu o încruntare a frunţii, cu un pumn încleştat. Dar şi cu privirea fermă că împreună ne putem schimba soarta, cu surâsul celui stăpân pe sine, care nu mai e dispus să i se dispreţuiască viaţa. Indignaţi-vă! ne îndeamnă la o „insurecţie paşnică“, în fapt, la a ne pune în acord gândurile cu vorbele, vorbele cu faptele.

(extras din Cuvânt înainte de Valentin Nicolau la volumul Indignaţi-vă! de Stephane Hessel – Nemira, 2011)

3 Responses to “Manifestul Indignarii”

  • florin says:

    Absolutismul nu defineste doar dictatura cea mai dura si ma fara de incorsetari,iata ca el se manifesta chiar si in acea societate care ar trebui sa il elimine prin orice mijloace.Democratia este prin definitie opusul dictaturii si a absolutismului de orice fel.Dar,iata ca democratia este perceputa ca o forma de guvernare absoluta.Cine are curajul sa se indoiasca de metodele de aplicare a democratiei este imediat catalogat ca antidemocratic,nostalgic,nationalist etc.Se spune ca la un moment dat Lenin ar fi spus:”Sa ne fereasca Dumnezeu de burghezia proletara”.Parafrazandu-l as spune”Sa ne fereasca Dumnezeu de absolutismul democratic.

  • valeriu says:

    ma irita f tare faptul ca Romania a fost condusa in ultimi 20 de ani de persoane (si inca e condusa si astazi) care nu sunt tocmai romani, poti sa afli acest lucru doar cu simpla cautare pe net a mai marilor acestei tari care au jefut si jefuiesc tara fara sa se mai gandeasca ca in Romania mai traiesc si alti. Dar ce este si mai trist este ca tot noi suntem de vina prin indiferenta noastra mai ales atunci cand mergem la vot si votam din razbunare,

  • Chirita Aurelian Stefan says:

    Ultimele doua secole sunt incercari semiesuate de conducere politica a societati ,prinsa in capcana coruptiei si incompetentei clasei politice cu implicati non benefice asupra societatii.Astfel, la inceputul sec. XX ,bugetele de stat nu depaseau 15% din P.I.B. ,astazi s-au atins valori de 55 %. Se poate reforma sistemul politic ? Progresul tehnologic -dezvoltarea mijlocelor de comunicare in timp real -telefonie mobila ,internet -ne ofera posibilitatea rezolvari acestei intrebari . Solutiile : Pt competenta .Orice stat poseda o institutie academica care trebuie sa preia puterea executiva.Presedintele sau vicepresedintele Academiei , de formatie economist sau inginer va conduce guvernul, deorece progresul societati este cu precadere unul tehnologic. .Legile ordinare vor fi adoptate de guvernul academic iar pt. cele organice vor fi consultati cetateni (obligatoriu pt.cei intre 21-55 ani). Toate functiile de conducere ale institutiilor statului vor fi scoase la concurs. Pt reprezentanti locali sau regionali(doar primari sau presedinti ai C.J) ,cetateni vor inainta o singura solutie pt fiecare post, fiind ales cel cu cele mai multe voturi care va accepta functia publica. Cetateni vor fi consultati prin telefonie mobila sau internet pt orice decizie de interes public al Primariei sau C.J.
    Va exista o perioada de tranzitie de doua mandate pt parlamentari si unul pt. consilieri locali sau judeten

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>