Ca la Mineriadă

Scris de Ovidiu Ciutescu pe February 20, 2014

mineriada de la costestiNu cred că am să uit vreodată acea dimineaţă de februarie. Un început de zi mohorât, în care zloata îşi dădea mâna cu vântul pentru a forma acel moment despre care bătrânii spuneau că e numai bun „pentru făcut copii şi număratul banilor”.

Pe vremea respectivă răspundeam de departamentul de sport al Radio-Televiziunii Etalon, staţie locală a Pro TV-ului şi una dintre cele mai galonate televiziuni care s-au înfiinţat în România postdecembristă. Şi, ca de obicei, pe la 9 dimineaţa,  îmi beam cafeaua în fumoarul instituţiei. A fost momentul în care aveam să aflu, pe pielea mea,  că sportul face casă bună uneori cu … bâta şi că pasul dintre grandoarea şi decadenţa umană este atât de mic încât nici nu ştii când se rupe graniţa ce le separă.

„O să faci tu sport cât cuprinde la Horezu . ( … )  Îl iei pe Scobi ( nm. operatorul meu din acea vreme! ), treceţi pe la Mary (casiera postului) să luaţi bani de salam şi pâine, şi plecaţi la Horezu. La mineri… Trebuie să le înlocuiţi pe Diana Deleanu şi Nadina Nedelea” – mi-a comunicat Iulian Margu, patronul staţiei Tv. Am urmat „instrucţiunile” şi ne-am cărat spre locul cu pricina, convinşi că totul se va aplana, că nu va fi decât o altă zi de muncă. E drept, una desprinsă din tiparul meu ocupaţional.

Aventura avea să înceapă la câţiva km de Horezu, pe dealul de la Costeşti, lângă vestiţii trovanţi. Jandarmeria primise ordine să nu lase pe nimeni să treacă pe acolo ( nm. sincer vorbind nu am crezut niciodată în acest lucru, iar într-o zi am să şi explic de ce! ), şi blocase strada cu stabilopozi. Minerii îşi mutaseră, şi ei, cartierul general. Totul stătea ca pe un butoi cu pulbere, aşteptând ca cineva să aprindă fitilul. Lucru care s-a întâmplat după ce o grenadă lacrimogenă a zburat din mâna unui soldat jandarm sufiecient de speriat cât să nu ţină situaţia sub control.

Ce a urmat… se cam cunoaşte. Fireşte, nuanţele poveştii diferă în funcţie de locul şi persoana implicate în povestea Mineriadei. Cert este că a ieşit urât de tot, că ne-a arătat cât de imaturi suntem din punct de vedere social şi politic. Pentru că, la Bucureşti, Guvernul lui Radu Vasile ţinea mizeria sub preş. Iar de frica unei noi incursiuni a ortacilor, în Capitală, instaurase ( nm. aspectul nu a fost făcut public niciodată! ) starea de necesitate.

În februarie 1999 tancurile Armatei Române şi trupe cu însemnele SFOR au ocupat Drumul European care leagă Râul Topologu de intrarea în Cuca. Aici, la intrarea pe podul de peste Râul Topologu.

În februarie 1999 tancurile Armatei Române şi trupe cu însemnele SFOR au ocupat Drumul European care leagă Râul Topologu de intrarea în Cuca. Aici, la intrarea pe podul de peste Râul Topologu.

Astfel, dacă lucrurile nu se calmau, minerii lui Miron Cozma şi ai lui Romeo Beja nu ar trecut de Topologu! ( nm. trupe cu însemnele SFOR electrificaseră valea râului Topologu şi aşteptau ordin de luptă! )

De atunci au trecut 15 ani. O viaţă de om pentru mulţi dintre noi. Ani în care pacea socială a rămas blocată aproximativ în aceleaşi tipare. În care un „episod Kiev” se poate întâmpla uşor şi la Bucureşti. Moment alimentat cum nu se poate mai bine de criza economică ( nm. severă în ciuda rapoartelor care ne vorbesc de o creştere economică precum în poveste! ), şi de modul în care clasa politică ţine să se lupte până la absurd. Şi, deşi nu vreau să vorbesc cu păcat, vă rog să urmăriţi meciurile politice de la finalul anilor ’90 şi să le comparaţi cu cele de acum. Pentru că vi se vor releva ca fiind cam aceleaşi, iar ironia este cu atât mai mare cu cât nici măcar toţi „jucătorii” nu au fost schimbaţi pe parcursul acestor ani!

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>