Speriaţi de viaţă

Scris de Ovidiu Ciutescu pe January 26, 2014
Zăpada s-a aşternut şi în Doamna Ghica / Ovidiu Ciutescu

Zăpada s-a aşternut şi în Doamna Ghica / Ovidiu Ciutescu

Suntem o naţie de speriaţi. Pică un avion… o luăm razna. Nu tu triangulare de semnal, nu tu organizare. Nimic… Pică curentul într-un spital, aşişderea. Până dă electricianul de butonul care porneşte generatorul de rezervă, mor pacienţii pe masa de operaţie!

Acum, că ninge, altă sperietură. Au fost suficienţi 40 de centimetri de zăpadă că s-a blocat circulaţia în mai toată România, iar şcolile au fost închise. Oricum… mai învaţă cineva? Mai deranjează pe X sau pe Y că se pierde materia? Nu! Eventual se supără vreun dascăl pentru că a ratat o porţie de şpagă pentru vreo notă generatoare de medie bună sau deţinătorii de chioşcuri de şcoală pentru lipsa muşteriilor. Şi, oricum… venea vacanţa!

Îmi aduc aminte de anii copilăriei, de perioada ’70 – ’80. Şi atunci ningea de rupea. Şi nu ca acum. De cum se făcea decembrie îmi amintesc că Valea Olăneştiului era acoperită de omăt. Unul care, atunci când avea 40 de centimetri, era considerat în limite normale. În schimb nu îmi amintesc ca vreun speriat să ia decizia de a se închide şcolile.  Este adevărat, erau zile în care autobuzele aveau întârziere, iar prima oră dispărea din calendarul zilei. Însă, pe atunci, profesorii erau isteţi şi schimbau orarul. Aşa se face că niciodată nu pierdeam materie importantă.

Ca şi copiii din prezent, şi noi visam să se închidă şcolile. Să lungim sfârşitul de săptămână ( ideea de weekend nu exista în vocabular!). Şi noi eram la fel fericiţi că scăpăm de vreun profesor mai dur, că ne dăm mai mult cu sania… Însă nu îmi amintesc ca şcolile să se fi întrerupt mai mult de două ori în toată perioada adolescenţei.

Pe vremea aia, oricât de comunişti sau nu erau cei care conduceau Inspectoratele Şcolare, nu întâlneam aşa de des oameni care să stea cu frica în izmene şi cu lenea la uşă. Şi nici atunci nu îmi amintesc ca dascălii să aibă salarii mari ( nm. nu mă contraziceţi, ai mei au lucrat în învăţământ ) sau să beneficieze de mai nu ştiu ce avantaje sociale. În schimb, exista interesul. În principal cel pentru ca generaţiile care urmau să nu reprezinte mari mase de tâmpiţi, care să facă umbră pământului.

Acum, din păcate, starea s-a generalizat. Începând cu păpuşarul din fruntea satului şi terminând cu marţafoiul din fundul uliţei. Acum, fiecare rătăcire prin pădure se transformă într-o dramă naţională, iar fiecare fulg de nea sau strop de ploaie obligă hârtia inspectorului de serviciu să fie umplută cu decizia închiderii şcolilor şi grădiniţelor. Şi, uite aşa, în loc să putem spune că evoluăm, că progresăm, rămânem în continuare la coada civilizaţiei. În schimb ne mirăm, ne indignăm, că ţările dezvoltate ne consideră aşa cum ştim cu toţii.

Trackbacks & Pings

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>