Nu mai vandalizați statuile!

Scris de Cristiana Stroea pe January 18, 2014

cea-mai-veche-statuie-a-poetului-mihai-eminescu-vandalizata-la-galati-18417372Citeam deunăzi un articol despre un biet ansamblu sculptural, urât de altfel dar cu ștate vechi, dedicat lui Mihai Eminescu. Ansamblul cu pricina dintr-un parc din Galați e format dintr-un mușuroi mare cu cap eminescian, mușuroi din care răsare o muză-femeie și ea cu față eminesciană, îi lipsește doar mustața. Muza ține în mână o făclie ale cărei flăcări nu știu dacă antropomorfizează și ele trăsăturile eminesciene, dar n-ar fi exclus.

Durerea Galațiului e că de aproape două decenii, în fiecare an, se fură mâna cu făclie a muzei și nimeni nu știe de către cine sau de ce. S-au făcut până acum douăzeci și șase de copii ale mâinii ca să peticească sculptura, s-au instalat camere de supraveghere, s-au făcut apeluri disperate: ”nu mai furați mâna lui Eminescu”. Și toate astea, în van. Pentru că vandalii continuă, an de an, să schilodească bietul ansamblu statuar.

Ce-i mână pe ei în luptă, ce-au voit.. acei vandali, cu statuia ”capricornului devenirii noastre”?!?!

Greu de spus. Dar nu e ca și când ar fi un caz izolat. Lui Ștefan cel Mare din Piatra Neamț i-au furat cifrele din anii de domnie, de pare săracul că a viețuit înainte de Hristos. Un faun din ansamblul statuar al Fântânii arteziene din Parcul Central Cluj s-a trezit peste noapte cu jumătate de scăfârlie retezată cu barda. Chifteaua în Băț din Piața Revoluției e și-acum mânjită cu roșu după ce un student a aruncat o pungă de vopsea în ea. Și lista poate continua cu alte exemple de vandalisme, farse, miștocăreli, scopul acestui mic articol nefiind să le inventariez pe toate.

Complet bulversați în fața acestor agresiuni de neînțeles asupra statuilor, minunații edili, politicieni, funcționari din primării, se grăbesc să le ascundă, să le mute mai la umbră, mai la dos, să le îmbrace când sunt goale și impudice. În cazul bietului Eminescu din Galați s-au hotărât să-i pună mâna cu făclie doar de sărbători și de ziua lui, lăsându-l în restul anului așa ciung și nerăzbunat.

Și-ți vine să râzi și să spui că n-ai cu cine în țara asta, că ”la toți le lipsește cultura” și așa mai departe. Dar parcă îți rămân cuvintele în gât când vezi monumente cum e  complexul statuar de la Teatrul Național din București, în care personajele din opera dramaturgului sunt stilizate până la a da iluzia descompunerii. Sau un Titu Maiorescu ce pare făcut din bucăți de trup ținute la un loc de un soi de rigor mortis. Sau un monument cum e cel de la Piața Revoluției, care ar fi trebuit să inspire emoție, reculegere și alte trăiri înalte, dar care parcă te face să te întrebi, ca-n reclamă, dar muștarul, unde e muștarul?

Statuile și monumentele României sunt greu de iubit, cu ele nu poți avea decât o relație complicată. Nu au naturalețea necesară unei conviețuiri pe termen lung și nu ne sunt cu adevărat familiare chiar și atunci când sunt ale unor personalități ale culturii românești. Artistul prea vrea să spună marea cu sarea și uită să pună ceva suflet, primarul prea vrea să inaugureze cel mai ușchit prototip de Traian cu câine dacic, iar cetățeanul vrea și el să facă o glumă mai isteață dacă tot e vorba de valori și alte chestii din astea din școala generală.

Ce-o fi în sufletele de piatră ale acestor statui buimace, manifestări ale unei culturi complicate pe care nimeni nu pare cu adevărat s-o înțeleagă sau s-o accepte? Ce-o fi în sufletul acelui mușuroi de piatră din Galați, în legătură cu care primăria municipiului face un apel disperat dar pentru care nu sunt urechi să audă: nu mai vandalizați statuia că… ”doar este Mihai Eminescu”?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>