Bolnava inimă a Parângului…

Scris de Ovidiu Ciutescu pe February 12, 2014
transalpina vidra / ovidiu ciutescu

Aşa arată epava staţiunii Vidra

Mijlocul anilor ’60 avea să reprezinte un important punct de cotitură pentru localitatea vâlceană Vidra. Acolo, în inima Parângului, regimul lui Ceauşescu a dorit să construiască trei staţiuni turistice, pe trei culmi de munte: Vidra, Alba şi Mura. Din acest vis a rămas doar scheletul staţiunii Vidra. Unul pe care se bat Sindicatele, două Obşti de Moşneni şi multe interese ale politicului românesc. De curând, zona s-a mai îmbogaţit cu un mastodont: pârtia de schi construită sub oblăduirea Elenei Udrea…

Ca şi când nu erau suficiente mormanele de fier şi beton rămase pe malul drept al lacului Vidra, Elena Udrea a decis că statul român trebuie să construiască un domeniu schiabil între Vidra şi Obârşia Lotrului. Este foarte adevărat, zona este mirifică. Un paradis unic în România şi nu numai. Însă, la fel de adevărat este şi faptul că investiţia realizată până în prezent nu face altceva decât să readucă în peisaj discuţii mai vechi, dar şi fantoma unui posibil viitor mort al turismului românesc. Pentru că, din păcate, în asta se prefigurează a se transforma visul „blondei de la Parlament”.

La 20 de kilometri de la ieşirea din Cozia spre Sibiu, turistul lasă şoseaua în dreapta şi virează spre Brezoi. De aici începe drumul spre cel mai mare domeniu schiabil din România. Tot de aici începe şi drumul spre cea mai mare fantomă a turismului din Carpaţi. Priveliştea care i se deschide oricărui turist este spectaculoasă. Serpentinele şi pădurile se împletesc ireal într-o imagine tolkienă, oricând putând să te aştepţi ca dintr-un colţ să-ţi iasă în faţă personaje ale mitologiei. Nu ţi se va întâmpla, din păcate, asta. Pentru că, în faţă, îţi vor răsări doar umbre ale trecutului: Brezoi, Voineasa, Vidra… Toate sunt urme ale unor idei care ar fi trebuit să devină profitabile pentru acest neam. Toate sunt realităţi ale unei societăţi pe care românul, de la începutul secolului trecut, nu a fost capabil să speculeze că o va întâlni…

Brezoi, capitala lemnului din Oltenia cu ani în urmă, este în prezent un mic orăşel pustiit de şomaj şi preţuit de tiriştii care tranzitează Valea Oltului. Nu pentru vreun specific istoric sau culinar, ci pentru curvele care populează din belşug parcările din zonă! Voineasa, altă dată prilej de bucurie pentru orice iubitor al muntelui, este în prezent o înşiruire de clădiri pustiite de suflet. O staţiune căreia aproape nimeni nu se deranjează să-i mai treacă pragul. Vidra, cea care urma să fie capul salbei de staţiuni din jurul lacului cu acelaşi nume, reprezintă mizeria descrisă mai sus. Acum, tot lângă Vidra, un alt morman de betoane, noul domeniu schiabil Vidra, tinde să aibă aceeaşi soartă. Pentru că Lenuţa Udrea nu mai e la conducerea ministerului care a dat viaţă proiectului, pentru că interesele pentru terenul din jurul domeniului schiabil sunt imense, pentru că în România este ca la nimeni altul: dacă nu se poate fura, atunci nimic nu mai este bun! Iar acestui dicton i s-au supus, vremii, toate numele înşirate mai sus. Toate localităţi frumoase cu ani în urmă, epave triste în prezent.

Cu ani în urmă, în „Vila nr. 1” de la Vidra, am avut şansa să mă întâlnesc cu nişte belgieni. Erau aduşi de Consiliul Judeţean Vâlcea şi de Cartel ALFA pentru a discuta o posibilă colaborare. O implicare financiară în re-punerea pe picioare a visului pierdut. Pentru circa 12 ore, din gura acestora nu am auzit decât „Switzerland” şi „beautiful”. Comparaţia este evidentă… Însă totul a rămas doar o amintire pe retina acestora. Şi pe a multor altora. Pentru că nimeni nu e atât de dobitoc încât să vină aici, să bage bani în neştire, dar să nu poată comanda pe investiţia făcută. De ce astfel? Pentru că aşa e construită Legea Sindicatelor din România!

Din cauza acestor factori s-a ales praful de Voineasa şi de Vidra. Iar statul, în loc să încerce să ţină vii astfel de ţinte economice importante, a preferat să facă pe prostul, să închidă ochii la lupta surdă dusă preţ de două decenii între aceste forţe. Astfel, în loc să inevstească banii în infrastructura celor două staţiuni, Guvernul a preferat să-i arunce într-un nou domeniu schiabil. Iar când Partidul  de la putere s-a schimbat cu un alt Partid, când interesele nu au mai coincis… balaurul a început să înghită pe nesimţite noua investiţie. Să o pregătească pentru un viitor la fel de trist precum al suratelor din zonă.

Ce vreau să transmit, ce vreau să spun, este că nu am înţeles şi nu voi înţelege niciodată de ce ăştia ca mine, care înjurăm asemenea tipare de dezvoltare socială, suntem mai mereu înjuraţi. Şi spun asta pentru că deunăzi am purtat o discuţie chiar pe această temă, cu un amic. Tot jurnalist şi el. Care îmi reproşa faptul că nu pricep că statul a vrut să facă ceva măreţ, acolo, pentru această naţie. Că nu pricep că „actualii gestionari” nu vor să continue un lucru bun, făcut de pedelişti… Nu, nu pricep asta nici în ruptul capului. Şi aici nu este vorba de pesedişti, penelişti, ţărănişti sau pedelişti. Este vorba de toată şleahta politică din România, de după 1989. De oameni care în loc să încerce să dezvolte ceva existent, au preferat să îngroape, să facă lucrurile doar după tiparul dictat de interesul propriu, iar la schimbarea regimului acele lucruri să nu mai intereseze pe nimeni sau să le rămână lor – artizanilor – în administrare. Nu înţeleg asta indiferent cât ar încerca X sau Y să îmi demonstreze contrariul. Fie  şi pentru că, dacă s-ar fi mers pe acest principiu Roma ar fi trebuit să fie de mult o altă Atlantidă. Un alt mare mister al lumii moderne. Însă, istoria, adevărata civilizaţie, ne arată că lucrurile nu pot să stea, să fie construite după principiile care ne guvernează în spaţiul miroritic!

Citeşte şi AICI despre acest subiect!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>